Pledoarie pentru un crez

Ce îţi trece prin minte azi la auzul cuvântului legionar? Probabil că mulţi vor răspunde: fascişti; au omorât evrei; criminali cu arma-n mână. Deşi sunt obişnuit să aud astfel de păreri, de fiecare dată chipul îmi este umbrit de tristeţe. Avem parte de o istorie plină de minciuni, de adevăruri recunoscute de alţii – străini de această naţie -, dar negate de noi. Ne calomniem cei mai viteji copii ai ţării, îi calomniem pe cei care au stat drepţi în faţa greutăţilor pentru credinţa lor. Nu le admirăm curajul nebun de a ţine piept haosului roşu, nu reuşim nici măcar să le aducem cuvenita pomenire de după moarte. Cine sunt aceşti eroi care au murit în temniţele hidrei comuniste? Aceşti “fascişti”, “criminali” şi “bestii”. Bestii care au luptat până la ultima suflare pentru Cruce, pentru Patrie şi pentru semeni.
Mulţi au murit cu numele uitat, alţii sunt pomeniţi şi astăzi. Un exemplu elocvent de personalitate care şi-a servit cu credinţă crezul este Corneliu Codreanu. Numele acesta nu poate fi disociat de Legiune pentru că cele două s-au contopit. Dacă nu ai auzit de Corneliu Codreanu, sigur ai auzit de Legiunea Arhanghelului Mihail sau de Garda de Fier. Dacă ai auzit de Codreanu, răsunetul numelui său te duce cu gândul la Legiune.
Alte nume, maturate de aripa necruţătoare a timpului, nu mai au nicio relevanţă pentru nimeni. De ce? Poate pentru că au servit un crez neînsemnat? Deşi se doreşte să credem că măreţia crezului Căpitanului constă în teroare, nimic nu e mai fals: crezul său e pur, e creştin până la cea mai adâncă fărâmă. Crezul Capitanului e o Românie creştină, corectă, curajoasă şi nemişcată în faţa duşmanului. O Românie nouă cu oameni “noi”.
În ce constă aceast om nou? Într-un om care îmbrăţişează credinţa corect. Nu din cauza fricii de a fi pedepsit, ci pentru că e convins că aşa e bine. Asta e la origine românul legionar – românul care îşi ajută aproapele fără a aştepta nimic în schimb; omul care îşi iubeşte patria care l-a crescut; omul care răspunde cum se cuvine celor care îl înjosesc, nu prin violenţă, ci prin demnitatea de a nu cădea în trivialitate. Asta e imaginea omului nou, profund bun, dorit de legionari.
De ce s-a ajuns atunci la a condamna Legiunea? Îi este cuiva teamă de acest român? Un român care nu se mai supune orbeşte, un român care e conştient de el însuşi şi de divinitatea care îl guvernează. Răspunsul îmi pare mai mult decât evident şi este un da categoric şi răspicat. Teamă nu le este oamenilor simpli care au îmbrăţişat şi îmbrăţişează manifestarile de credinţă ale tinerilor legionari; teamă le e celor care se ştiu luaţi în colimator de legionari. Întâmplător sau nu, aceştia din urmă scriu istoria după bunul lor plac, dar cu sângele oamenilor simpli.
Legionari atacaţi pentru că sunt corecţi – ăsta e adevărul. Atacaţi din cauza fricii; o frică ce îi cuprinde pe marii “conducători”, foşti sau actuali, la auzul noţiunii de doctrină legionară. Cenzură, violenţe, calomnie – astea sunt armele folosite împotriva legionarilor. Iar ei ce au adus în opoziţie? Curajul tinereţii şi, mai presus de toate, credinţa în ţelul lor. Credinţa nezdruncinată că, deasupra tuturor greutăţilor şi nedreptăţilor, Legiunea va ieşi triumfătoare.
Îi salutăm cu căldură pe cei care şi-au jertfit viaţa pentru ideile lor. Datorită lor, putem spune astăzi cu mândrie că noi credem în idealurile legionare. Le mulţumim martirilor din închisori, luptătorilor din munţi, nicadorilor, decemvirilor, răzbunătorilor şi tuturor legionarilor, pentru că pe temelia sângelui lor se va ridica mai mândră Legiunea. Toate zbaterile împotriva ideilor legionare sunt inutile: până la urmă, dreptatea şi binele vor triumfa. Până atunci, stăm drepţi şi îndurăm cu resemnare orice chin. Aşa cum au făcut-o alţii înaintea noastră, o putem face şi noi.