Pentru Neam si Tara!

Basarabia, pamant care apartine romanilor, nu comunistilor rusi… Pamant pentru care au curs mii de litri de sange romanesc, pentru care bunicii nostri au luat baioneta in mana si au plecat cu pieptul inainte la lupta. Pamant binecuvantat, care nici dupa 65 de ani sub senilele comuniste nu isi uita sangele romanesc, asta este Basarabia. Nu uita ca a fost candva parte a patriei mama, si totusi ei incearca sa ne stearga amintirile, ale noastre si ale fratilor nostri de peste Prut. Nu inteleg ca nu se va intampla? Nici intr-o suta de ani de dominatie rosie, nici intr-o mie. Legatura de sange nu se uita, cum nu se vor uita marsaviile comise de “democratia sovietica”. Mascarada noua a alegerilor libere nu impresioneaza pe nimeni, doar pe cei “sus-pusi” din comisiile imperialiste americane sau ale reprezenatantilor homosexualilor din cadrul mUE… Un apel din Romania: “TERMINATI CU MINCIUNILE, NOI STIM CE FACETI VOI DE FAPT, SI STIM CA NU VETI REUSI NICIODATA SA NE LUATI CU ADEVARAT BASARABIA!”

Cu intarziere de o zi, un articol despre Tricolor, simbol al romanilor de pretutindeni, care a aniversat ieri, 26 iunie 2008, 174 de ani. Articolul este scris de domnul Constantin Mălinaş despre originea mandrului nostru tricolor…

Din istoria tricolorului

În cele ce urmează voi mai aminti doar că nivelul şi forma de reprezentare simbolică a unei persoane fizice, sau juridice, a unui grup de oricare fel, etnic, profesional, sportiv, sau turistic, a unei intreprinderi, sau a unei localităţi, a unei etnii, sau a unui popor cunoaşte o sumedenie de mijloace în care se poate înfăţişa, fiecare cu criteriile şi specificul său, precum, într-o ordine verticală, sau orizontală, sunt: steagul, drapelul, stindardul, fanionul, prapurul, pavilionul, apoi stema, gherbul, herbul, blazonul, ecusonul, efigia, emblema, marca, sigiliul, ştampila, respesctiv medalia, decoraţia, insigna, inelul, medalionul, diadema, coroana, cordonul, eghileţii, epoleţii, panaşul, armele, stela, diploma, placheta, tabula, icoana, pana de aur etc.

Fiecare dintre acestea are un istoric al formei şi ţine de o ştiinţă rece, care normează structura şi practicarea lor, precum vexillologia (pentru steaguri), heraldica (pentru steme), sfragistica (pentru sigilii), medalistica (pentru medalii şi decoraţii), diplomatica sau numismatica. Respectiv s-au creat instituţii internaţionale de înregistrare, precum Oficiul pentru blazoane de la Londra, care încearcă formarea unei evidenţe universale, cu două scopuri: evitarea suprapunerilor fie şi numai întâmplătoare, deci uzul comun fără semnificaţie al unor simboluri, respectiv evitarea încălcării unor reguli care sunt specifice heraldicii, sfragisticii, ori altor ştiinţe, adică crearea şi uzul unor simboluri corecte din punct de vedere ştiinţific. De aici rezultă speranţa unei aprofundate elaborări a intenţiei de reprezentare simbolică, şi lămurirea prealabilă a lucrurilor, de pildă dacă se doreşte un steag naţional, sau un steag de naţionalitate, un steag bisericesc, sau un stindard de frăţietate, o stemă heraldică, sau una iconografică, etc. Voi mai aminti că pentru un grup etnic, pentru o naţionalitate se pretează stindardul, care derivă dintr-o practică antică şi mai ales romană şi care este prin excelenţă un simbol de înfrăţire, de unitate în grup.

Istoria steagului tricolor la români, format din culorile roşu, galben şi albastru are o bibliografie foarte bogată, în care argumentele mitologice, afective şi cele documentare se împletesc într-un traseu, care nu este uşor de luminat şi clarificat. Ca semnificaţie, cele trei culori în ansamblul lor simplifică şi reprezintă curcubeul, deci tricolorul românesc poate fi înţeles ca preluarea unui mesaj ceresc, în care aceste culori sunt definitorii şi însărcinează neamul românesc să fie pe pământ un neam creştin, purtând în sine un mesaj al Dumnezeirii, precum atât de clar a exprimat poetul Vasile Alecsandri la 1878 în “Cântecul gintei latine”, cu care a câştigat concursul interlatin de la Montpellier. Citez ultimele două strofe:

“Şi-n ceasul sfânt al judecăţii
Când faţă-n cer cu Domnul Sfânt
Latina gintă a fi întrebată:
- Ce au făcut pe acest pământ?
Ea va răspunde sus şi tare:
O! Doamne! În lume cât am stat
În ochii ei plini de admirare
Pe Tine te-am reprezentat!”

Recent a apărut o nouă lucrare, “Tricolorul românesc”, de patru autori, Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Dr. G.D. Iscru, Tiberiu Velter şi Aurel David, la Editura Sigma din Bucureşti (1995), în care se avansează ipoteza că steagul tricolor se regăsea la daci în culorile stindardului (signum) sub forma unui balaur zburător cu cap de lup, confecţionat din lemn, ori metal, şi stofă colorată.

Acesta era un simbol ce se dovedeşte activ la întregul neam tracic, care stătea “Sub semnul lupului”. Imaginea lui a rămas pe Columna lui Traian de la Roma şi vom putea şti exact culorile acestui stindard când vor da rezultate studiile unui grup de savanţi italieni, care încearcă restaurarea culorilor iniţiale ale Comunei, prin regăsirea lor în memoria marmorei şi aducerea la suprafaţă cu mijloacele sofisticate ale cercetării nucleare.

Acest stindard a fost conservat şi utilizat în secolele următoare, în special pentru legiunile care s-au format din luptătorii daci angajaţi în slujba Romei. Dintre acestea, se disting Cohorta “Augusta Dacorum” şi Cohorta “Aurelia Dacorum”, care au avut reşedinţa în Pannonia, de unde Cetatea “Aquincum” (viitoare Buda veche) a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, regăsibile în steagul tricolor al Budapestei de azi.

Teoria este cât se poate de curajoasă, dar nu este pentru prima dată când se susţine. La 1851 J.F. Neigebauer, în lucrarea “Dacien aus der Uberresten des Klassichen Alterthums mit besonderer Rucksicht auf Siebenburgen. Topographische Zusamengestellt” afirma că tricolorul românesc este o moştenire din timpul Daciei Traiane. La acestea, în 1976, Dr. Marius Bizerea adaugă argumente din secolul al VI-lea, după documente găsite în Biblioteca Vaticanului. Astfel, Domnia sa arată că în Novella XI din 14 aprilie 553 a Împăratului Justinian sunt descrise stemele teritoriilor supuse Episcopiei Justinian Prima. Între acestea, şi stema Daciei transdanubiene, care este descrisă astfel:

Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum, in cuius medis videtur turris, significans utramque Daciam, in secunda divisione, scutum coelesti, cum (signum) tribus Burris, quarum duae e lateribus albae sunt, media vero aurea.

Şi în traducerea Dr. Marius Bizerea: “Din partea dreaptă, în prima diviziune (un) scut roşu în mijlocul căruia sunt văzute turnuri însemnând Dacia de dincolo (=Dacia Traiană ), în a doua diviziune scut ceresc (albasru= de culoarea cerului) cu semnele tribului burrilor, ale căror două laturi sunt albe, iar mijlocul auriu.”

Preponderenţa culorilor din această stemă este limpede roşu în dreapta, auriu la mijloc albastru în stânga şi poate fi o continuare în stemă a culorilor din stindardul traco-dacic al balaurului cu cap de lup, care a fost folosit în Europa centrală, până în Evul Mediu ca steag de luptă, inclusiv pe timpul celor “zece regi”, care au stăpânit Pannonia după trecerea hunilor şi până la venirea ungurilor.

X X X

În continuare, de-a lungul Evului Mediu, se poate observa la români o îndelungată tradiţie a utilizării culorilor tricolore: “rămase moştenire de la Imperiul roman” după cum spunea George Bariţiu pe la 1890. Se vede această tradiţie în steagul din jocul căluşarilor, de moştenire daco-romană, în blazonul Dragoşeştilor din Maramureş, în costumul militar românesc, cum apare în “Cronica pictată de la Viena”, precum şi în ţesături, în manuscrise, sau pictura bisericească murală, pătrunzând treptat, înspre epoca modernă, către însemnele suveranităţii.

Primul steag românesc cu tricolor este acela al Adunării Norodului de la 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Urmează apoi steagurile tricolore cerute de Domnitorul Al. D. Ghica şi date de Sultan pentru corăbiile româneşti şi pentru cele trei regimente ale noii armate române. Acestea au şi fost înmânate la 1834.

Oficializarea definitivă a tricolorului românesc se produce în evenimentele de la 1848, după ce a fost cultivat în Societatea “Frăţia” ca steag de reprezentare. Cea dintâi ştire provine din presa de la Paris, unde un grup de tineri moldo-români au mers la Guvernul provizoriu, victorios în februarie, ca să prezinte felicitări, fluturînd “steagul naţional cu culorile albastru, auriu, roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Aici era ceva, căci se putea simboliza unirea românilor prin unirea unor culori, deoarece multă vreme steagurile unor domnitori moldoveni au fost de fond roşu, cele muntene de fond auriu şi cele transilvane au utilizat fond albastru. Încât tricolorul astfel alcătuit de tinerii români care studiau la Paris putea simboliza cromatic ideea de unire, sau măcar ideea de identitate a unei comunităţi etnice. Steagul tricolor a fost prezent şi la Blaj, după relatarea lui George Sion, dar cu benzi orizontale şi cu alb în loc de galben, deci roşu-alb-albastru, probabil dintr-o influenţă franceză a momentului revoluţionar, însă având scris cu litere aurii dominante: VIRTUTEA ROMÂNĂ REÎNVIATĂ

Cu toată prudenţa, ca steagul să nu fie tricolor cu totul, ca la românii din Muntenia, totuşi s-a făcut cercetare de către autorităţi, sub acuzaţia că steagul arborat în Blaj la adunarea din3/15 mai 1848 ar fi fost un steag rusesc, adus de către episcopul Andrei Şaguna de la Mitropolitul din Karlovitz, adică o provocare.

Pentru a încheia aceste note succinte, mai amintesc că în contextul mişcării revoluţionare, care izbuneşte la Bucureşti, Guvernul Provizoriu dă Decretul nr. 1/din 14 iunie 1848, prin care în primul său act de decizie publică întăreşte o tradiţie, dispunând: “Steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben roşu”. De atunci, aşa a rămas, decât că benzile utilizate orizontal ulterior s-au dispus vertical. Dar şi acesta a fost un drum. De pildă, pictura lui Costache Petrescu “Grup de manifestanţi la 1848″ ca şi fotografiile de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, prezintă tricolorul românesc cu benzi orizontale, deşi în România se trecuse la benzi verticale, prin Decretul regal din 1898 şi aşa a rămas până în zilele noastre.

Pentru discuţia acum pornită între românii din Ungaria, despre însemnele şi simbolurile care să-i identifice, voi aminti că ea nu este nouă. De pildă, deputaţii români din Parlamentul de la 1865-1866 cereau astfel: “Naţiunea română să aibă în marca Ardealului însemnele sale, un vultur stând pe o stâncă de piatră cu crucea în gură şi să-şi aibă culorile sale, vânăt, roşu, şi galben, sigiliul şi steagul său.” Ceea ce, însă, nu s-a cuprins în legea naţionalităţilor din 1868, sub nici o formulare, atunci, sau mai târziu. Iată însă că trezirea ce zguduie acum Europa pe criterii etnice şi confesionale aduce din nou în actualitate această discuţie, care poate să fie ca un şurub fără sfârşit, dacă nu este dusă cu calm şi înţelepciune, oriunde s-ar întâmpla să fie, şi despre orice fel de simboluri: de reprezentare, sau de identificare, naţionale sau de naţionalitate, etnice, sau culturale, bisericeşti, sau de localitate. Cât priveşte semnificaţia vexillologică a culturilor din tricolorul românesc, aceasta este cea în general acceptată şi utilizată în ştiinţa steagurilor astfel:

l. Albastru (mai azuriu în varianta moldovenească): Reprezintă cerul şi aerul, cel mai nobil element după foc, simbolizând buna credinţă şi principiul vieţii ca dar divin.

2. Galben: (auriu): Simbolul bogăţiei şi a puterii de regenerare a omului şi a naturii, rodită şi gospodărită de blândeţea lui Dumnezeu, care din lume îşi face aureolă şi o luminează autarhic cu mintea sa.

3. Roşu: Simbolul de distincţie a regalitaţii basileice, a măririi, îndrăznelii şi singurătăţii în măreţie şi decizie. Dacă luăm în seamă că roşul este culoarea princiară prin excelenţă, înseamnă că se poate figura tricolorul românesc, printr-o triplă reprezentare a sensului său: cerul, pământul şi omul.

José Manuel Barroso, Presedinte al Comisiei Europene.

====================================================

Asta ne asteapta si pe noi??

====================================================

     Nu aveam nici o intentie sa duc si o campanie anti UE, sper ca nu trebuie sa o fac, am destule pe cap (boanghine,curisti…). Trebuie insa tinuta minte impertinenta unora, asta este UE, ne-am inscris de buna voie (a nu face nimic inseamna ca esti de acord cu masurile luate). Efectele? Vor fi catastrofale… Si incep de la cel mai neajutorat om (in prezent) al tarii, taranul roman, acelasi taran care si-a trmis copii la razboi, care si-a varsat sangele pentru ca Romania sa fie intreaga. In ceea ce priveste produsele… eu unul sunt mai sigur pe oul cumparat din piata, de la tarani, decat pe cel luat din magazine; branza facuta de taranii nostrii, parca are un gust mai bun (in ultima vreme timpul nu mi-a mai ingaduit sa cumpar din piete). Cu toate astea ma intreb, peste cat timp vor disparea taranii? Deja pamanturile sunt cumparate pe nimic (era parca mai bine la comunisti nu, macar aia te hraneau dupa ce ti-au luat pamantul? ….. ) marile ferme (colectivism mascat?) vor intra si la noi facand o concurenta imposibil de contracarat taranilor (deja sugrumati de normele Uniunii Masonice aaaaa pardon Uniunii Europene). Si asa se va stinge taranul roman.
     Previziunile sunt sumbre, mai pot fi inca contracarate, dar nu pentru mult timp…

Nu o sa imi inchei postul cu urarea obisnuita, ar fi o ironie mult prea cruda…

TLC!

     - Continuare -

     Lesnicia în succes, tentaţia îmbogăţirii repezi, atracţia facilităţilor de trai, uşurinţa câştigului fără străduinţă, frivolitatea, deşertăciunea ambianţei sociale, au moleşit, au scăzut vitalitatea combativă a generaţiei precedente.
     Dimpotrivă, greutăţile economice, transformările sociale, cutremurul revoluţionar care zguduie temeiurile civilizaţiei noastre, vor da o temperatură mai înaltă, mai febrilă, mai multă fierbere, mai mult foc, un puls mai activ, o mai vânjoasă putere de lovire, românului de mâine.
     El va fi desigur mai puţin înclinat către echilibru şi măsură în pofte şi convingeri.
     El nu se va mai simţi discipol al raţionalismului cumpănit geometric-elen.
     Românul de mâine va fi într-o oarecare măsură antiraţionalist.
     Întâietatea credinţei, accepţiunea unor adevăruri primare, imanente sau dovedite prin revelaţiune şi instinct, o stare sufletească quasi-eclesiastică pătrunsă de certitudini teologise şi naţionaliste, aceste sentimente vor frâna mult acţiunea creierului, criticismului şi raţionalismul Românului de mâine.
     O învinuire grea va apăsa asupra intelectualismului : aceea că cercetările raţiunii, cât şi predilecţia pentru jocuri cerebrale, deseori fără rod, predispun la o viaţă tihnită, vătuită, capitonată, în afara intemperiilor şi pasiunilor pământeşti.
     Intelectualismul sterilizează curajul.
     Numai suflarea misticii permite o viaţă eroică.
     Oricum,este o observaţie deprimantă, aceea care constată simultaneitatea dezvoltării intelectualismului şi laşităţii la oameni.
     Din contră, chemarea către iraţional s-a dezvoltat odată cu verificarea facultăţilor şi destoinicilor fizice, cu plăcerea riscului, a aventurilor, a plenitudinii de viaţă şi a dărniciei de sine.
     O aplecare către simplicitate, către biruinţele fizice sportive, către realităţile sângelui, o chemare către operele de putere şi de tărie ale naturii omeneşti, către zvâcnirile infraconştiente din adâncul uman, acestea vor fi atribute constitutive ale personalităţii românului de mâine.
     Românul de mâine va mai trebui să piardă simţul respectabilităţii legat de bogăţia individuală.
     Respectabil va fi nu cel bogat, dar cel folositor neamului său.
     George Sorel scria încă înainte de război : “Frica de sărăcie care stăpâneşte clasele cultivate, este cea mai rea dintre bolile morale de care suferă civilizaţia contemporană”.
     Discreditul bogăţiei se va realiza odată cu stabilirea drepturilor şi datoriilor sociale ale averii şi cu suprimarea capitalului de speculă.
     Românul de mâine va afla plăcere în muncă şi în sforţare.
     Munca nu va mai fi o silnicie degradantă, ci o silinţă care înnobilează.
     Românul de mâine va avea simţul colectivităţii,un simţ viguros al eului colectiv.
     Activitatea şi energia sa nu se vor mai putea desfăşura pe o linie de sforţări tinzând la realizarea unui ţel particular, la înfăptuirea unei preconcepute ambiţiuni de viaţă.
     Activitatea sa va fi întrucâtva mecanizată, înjghebată, în colectivitatea naţională ca într-o uzină.
     Creşterea simţului eului colectiv ca o entitate superioară vor înlesni o vieţuire naţională unitară, ecumenică, preferabilă existenţei individuale strâmte, cu ţeluri de fericire în odihnă.
     Pentru românul de mâine, fericirea individuală va apare ca o idee învechită, iar goana după câştiguri spre a fi cât mai de vreme, va apare ca un atentat la binele şi la unitatea colectivă.
     Destinele individuale se vor împleti strâns cu soarta colectivităţii.
     Drept consecinţă îşi va da duhul şi noşiunea profitului individual care constituie stimulentul de seamă al civilizaţiei noastre.
     Să rezumăm. Sentimentele care vor trebui cultivate în românul de mâine sunt : intransigenţa, tenacitatea, mândria, violenţa, vitejia, ambiţiunea, cinstea excesivă, dragul muncii, rigiditatea, voinţa puterii, voinţa de afirmaţie, încrederea în sine, simţul demnităţii de om, intoleranţa, creştinismul şi antijudaismul.
     Trebuie stimulate, tonificate simţurile volitive, gustul de întreprindere, gesturile de risc, de luptă şi de sacrificiu în eul românesc.
     Trebuie răsculat dinamismul acestui neam şi dezmorţită firea sa blândă şi iertătoatre, trebuie promovat prin cuvinte, prin pilde, modelul eroic neînfricat, firea impulsivă, combativă, a cărei vitalitate să crească în proporţie cu adversitatea întâmpinată şi a cărei străduinţă încăpăţânată să sporească pe măsura obstacolului.
     Apoi trebuie să ne dezvăţăm să trăim în momentan ; trebuie să prindem gustul silinţelor lungi, al sforţărilor fără remuneraţie imediată, al realizărilor îndepărtate.
     Acestea sunt însuşiri de adaptare la stările de astăzi, însuşiri vitale pentru salvarea existenţei româneşti.
     Românul de mâine va fi aliberal.
     Românul de mâine va fi intolerant faţă de el însuşi, faţă de orice slăbiciune, faţă de oricine, prieten, rudă sau chiar Domnitor.
     E bine să amintim aci că, creştinismul a fost singura religie intolerantă din timpurile vechi.
     Românul de mâine va fi un bun creştin, mai credincios, mai practicant decât românul de azi.
     Românul de mâine va fi antisemit şi duşman neşovăielnic al păcatelor spiritului judaic.
     Bineînţeles aceste transformări sufleteşti urmează odată ce renaşterea fizică a neamului românesc şi cu reclădirea întregii societăţi româneşti pe temeiuri legionare.
     Într-adevăr anemia sufletească a românului de astăzi este condiţionată şi de insuficienţa hranei, de lipsa fosforului şi a tonicului, obţinute prin o bună întreţinere fizică.
     Depresiunea sufletească este determinantă şi de o aeraţie şi de o higienă neîndestulătoare, de un trai înăbuşit sub povara mizeriilor.
     Ibsen a scris cu dreptate :”Nu este morală fără oxigen”.
     Românul de mâine va avea două calităţi : va fi recunoscător şi va fi răzbunător.
     Amintiţi-vă, domnilor, el va fi nemilos.
     Românul de mâine va fi răzbunător al celor nouă morminte astăzi aşa hulite şi recunoscător martirajului ce l-au îndurat atâtea mii de luptători, tineri creştini naţionalişti, pentru vina de a fi visat învierea Naţiei româneşti.
     Omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte.
     În vremuri cu multe intemperii, cu tunete şi trăznete, sufletul va fi format din material mai rezistent decât pentru timpuri cu lumină de lună şi adieri parfumate.
     Vremurile furtunoase cer oamnei mai puţin scolastici şi mai puţin circumspecţi.
     Mulţi mă vor acuza că fac apologia înapoierii la animalitate şi la barbarie, că vreau să trezesc patimi primitive, instinctive, bestiale, de mult sugrumate de civilizaţie.
     Mă vor învinui că predic distrugerea întregului echilibru sufletesc şi raţional creat de cultura burgheză.
     Este adevărat că repudiez cea mai mare parte a aportului de cultură care a fost băgat pe gâtul Naţiei româneşti de mai multe sute de ani.
     Repudiez mai cu seamă genul de morală sintetizat în următoarea frază a lui Platon care reprezintă preceptul unor societăţi prea înstărite, de exemplu, al societăţii franceze şi engleze, burgheze de astăzi :”În primul rang al virtuţilor este moderaţia şi cumpătarea, curajul nu vine decât după”.
     Acest gen de morală îl resping în deosebi pentru generaţia noastră şi pentru timpul ce suntem chemaţi al trăi.
     Ceea ce pentru noi trebuie să fie mai important decât succesul politic imediat, este succesul nostru asupra cusururilor neamului românesc.
     Ceea ce trebuie să ne mistuie sufletul în fiecare clipă, este dacă învierea românească se va sfârşi.
     Această înviere românească s-ar putea întâmpla mai în depărtare, după înfrângerea străduinţelor a multora dintre noi.
     Dar chiar dacă pe terenul politic bicisnicia şi laşitatea românului de azi ar sstărui sau ar înăbuşi momentan înmugurirea vieţii de mâine, încă să nu credeţi . . . (cenzutat) că sadul de jertfă şi de mucenicie al generaţiei noastre nu va da rod peste câţiva ani.
     Cel mai umil exemplu de bună ţinută legionară are o influenţă foarte mare pentru viitor.
     Să nu credeţi că nu vor răzbi până la generaţiile viitoare şi nu vor fi împărtăşite de ele, exemplele noastre de viaţă dezinteresată şi vitejească, aspiraţiile noastre de înnoire şi hotărârea noastră de a mântui păcătoşenia noastră de astăzi.
     Dacă nu vom birui deocamdată fiziceşte, putem învinge în spirit.
     Să nu credeţi că pulsaţiile generoase ale inimii tineretului acestuia nu vor fi cândva auzite cu evlavie de urmaşii noştri.
     Fiţi siguri că ei se vor apleca cu smerenie asupra mormintelor luptătorilor noştri naţionalişti şi vor lua de acolo lecţiile care îi vor duce la izbândă.
     Eu nu prea cunosc, în istorie, jertfă fără rod.
     Porunca generaţiei noastre este să trăim o tensiune extremă, o tensiune excepţională de viaţă, o hipersforţare de voinţă şi de energie, spre a crea o nouă tradiţie de existenţă românească şi a înălţa acest Neam la rangul de mare putere în Europa.
     Cu “violenţă” şi cu “extremism” să ne înfăptuim menirea de a ridica Naţiunea românească în rândul raselor stăpânitoare.
     Altminteri, în mijlocul unei lumi reînnoite, zilele noastre se vor perinda ca acelea ale unei generaţii de paznici de ruine.
     Şi crezul nostru nu va învinge şi Naţia românească va ispăşi nemernicia noastră.
     Iar urmaşilor noştri le vom lăsa o moştenire pe care o vor blestema, deoarece vor îndura umilinţele amare sortite unei naţii inferioare.